Am revăzut recent miniseria Adolescence și, de data aceasta, am ales să o privesc printr-o lentilă mai rar abordată: perspectiva psihanalitică. Mai exact, prin teoria dezvoltării narcisice a lui Heinz Kohut. Și cred că ceea ce am descoperit poate aduce o înțelegere mai profundă a durerii tăcute a multor adolescenți de azi.
Jamie – adolescentul nevăzut
Personajul principal, Jamie, este prototipul adolescentului care nu a primit oglindirea narcisică necesară în copilărie. Acea validare esențială – „Te văd. Îmi place de tine. Îmi pasă.” – a lipsit constant.
Un moment revelator este cel din episodul 3, în dialogul cu psihologa. Jamie o imită, îi repetă întrebările, o întreabă dacă îl place. Caută dispera(t) acea confirmare: „Exist pentru tine? Sunt ok așa cum sunt?”. Iar când aceasta îi spune, abrupt, că urmează ultima ședință – fără pregătire, fără empatie – în el se rupe totul.
A fost respins încă o dată. Văzut și respins. Nevrednic. Neiubit.
Când părinții evită, copilul învață rușinea
Tatăl său îl privește cu jenă pe terenul de fotbal. Își întoarce privirea. Mesajul e clar: „Mi-e rușine cu tine.” Psihologa face la fel. Îl abandonează când el are cea mai mare nevoie. În loc de susținere, primește judecată. În loc de empatie, retragere.
Rezultatul? Un sine fragil, clădit pe rușine, vinovăție și o sete enormă de recunoaștere.
Adolescența nu apare brusc – este continuarea copilăriei
Mulți părinți cred că adolescența „se declanșează” din senin. Dar relația tensionată cu adolescentul este adesea rezultatul anilor anteriori, al modului în care a fost văzut, înțeles și iubit în copilărie.
Și poate cea mai mare greșeală? Să își compare adolescența lor cu a copiilor lor.
Pentru că:
-
Trăim într-o lume diferită (tehnologie, presiune socială, educație).
-
Adolescenții de azi nu au spațiile de socializare naturală de altădată.
-
Și, poate cel mai grav, le lipsește prezența reală a părinților.
Rețelele sociale – oglinzi distorsionate
Jamie și cei ca el își caută valoarea și sensul în ochii rețelelor sociale. Pentru un sine neformat, aceste platforme devin sursa principală de validare.
Dar ce se întâmplă când această validare vine din superficial, din comparații constante, din standarde nerealiste?
Se naște întrebarea universală a adolescenței:
„Ce e în neregulă cu mine?”
Părinții: între „te iubesc” și tăcere emoțională
Părinții lui Jamie nu sunt absenți fizic. Sunt prezenți, dar emoțional retrași. Își reprimă propriile trăiri, furia, frustrarea, și oferă în schimb un „love” golit de conținut.
Este exact ceea ce Freud numea formațiune reacțională – spui și faci contrariul a ceea ce simți.
Ei sunt adulți care nu știu să vorbească despre emoții. Și se folosesc de copiii lor pentru a evita propriile conflicte.
Ce putem învăța?
-
Băieții au voie să fie sensibili. Emoționalitatea nu e slăbiciune. Este forță.
-
Copiii trebuie validați de mici. Dacă le recunoști calitățile și emoțiile, își formează un sine stabil.
-
Limitele se învață prin iubire și explicație, nu prin impunere.
-
Relațiile se pot repara. Dar mingea este întotdeauna la părinți.
Concluzie – O invitație la reflecție
Adolescence nu e doar un serial. Este o oglindă dureroasă pentru noi, ca adulți. Ne arată că prea des nu vedem ce e în fața noastră, și atunci când vedem... poate nu ne place ce vedem.
Dar există speranță. Mereu. Dacă ne întoarcem spre copiii noștri cu ochii larg deschiși și inimile pregătite să vadă, să accepte și să învețe alături de ei.